Fug pe cărarea care duce
la castelul negru.
Ascult şi-mi trec auzul prin crânguri
înalț cu buze ude, un ritual către cer.
Trec pe poarta închisă,
sufletul meu plânge tăcut,
în suspine intru în odaia ta-
Tu dormi cu genele uitate în noapte.
Îmi trec tresăriri printre degete,
îmi este dor de pletele tale impure.
Din pânza boltei
apare un univers.
Din buzunare, scot fire aurii
şi-mi trec acul prin stele
Cu mărgele de lacrimi împodobesc
fiecare dimensiune
dintre cele două lumi
ale absenței tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu