Când ajung să iubesc pe cineva, mă caut pe mine în acea persoană care mă atrage de la primele cuvinte pe care le rosteşte. Consider că ar trebui să mă identific eu în propriul ei suflet, să mi se reflecte imaginea în oglinda inimii şi doar aşa aş considera că sunt întreg. Că fără cineva alături, suntem ca nişte mere înjumătățite socratice, care încă îşi mai caută împlinirea şi desăvârşirea în a doua jumătate a mărului. Toată viața noastră este o căutare a sensului şi a dorinţei de împlinire. Timpul în aceste circumstanțe ne e şi prieten, dar şi cel mai mare duşman. Depinde cum şi în ce fel îl privim. Astfel, plãngem după laptele vărsat de fiecare dată, fără să ne gândim că timpul trecut şi irosit prin noi ne apropie mai mult de idealul pe care dorim, măcar cu degetele să-l atingem. Dar tot mă gândesc că întreaga noastră viață nu ar trebui să se rezume doar la căutări acerbe, fiindcă dacă nu avem nici simțul măsurii mai dezvoltat, riscăm să pierdem vrabia din mână şi să găsim alte ciori pe gard. Trebuie să avem simțul limitei şi al dorinței de a căuta ceva. Că dacă noi căutăm ceva doar de dragul de a căuta ceva şi a ne ocupa timpul, e ca şi când am citi sau am scrie doar de dragul de a citi şi a vedea nişte fraze şi propoziții pe foaia respectivă care ne aparțin. Şi aici căutarea îmbracă mai multe forme: ajungem să căutăm şi să fim împliniți doar atunci când ținem de mână persoana iubită, sau unii nu se mulțumesc nici măcar cu un harem. Asta este o altă poveste. Cert e că timpul trece, dar depinde doar de noi dacă se scurge în detrimentul sau în favoarea noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu