Oricine poate filosofa. În schimb, filosofarea goală şi lipsită de orice urmă de validitate se poate realiza în absența filosofiei. Că până la urmă, atunci când vorbim de filosofie ne gândim la un grup de oameni care discută despre o idee, o concepție, o realitate înconjurătoare, sau pur şi simplu sunt preocupați de ceva. (Fie vorba între noi: e mult, prea mult pentru omul modern să se mai ocupe de ceva, în afara butonării tastaturii, cât şi umblarea pe touch-urile telefoanelor mobile) În acelaşi timp, filosofarea se poate desăvârşi fără un mare dram de filosofie pură, întrucât orice expresie a minții umane referitoare la problemele fundamentale este în sine, o filosofie.
Şi acum, să fim serioşi. Unii au impresia că filosofia este simplă. Alții au impresia că ea nu se bazează pe nişte rigori adevărate, că e pur şi simplu, o înlănțuire de forțe ale cuvântului, curgând dintr-una în alta. De fapt, filosofarea este înşiruirea unor astfel de forme ale limbajului, în timp ce filosofia e altceva. Sau ar trebui să îmbrace forma unei alte definiții. Momentul în care ne putem considera filosofi în adevăratul sens al cuvântului, coincide cu felul în care ne construim noi lumea. Chiar dacă toți suntem ființe ale aceluiaşi pământ, fiecare dintre noi se individualizează prin lumea pe care şi-o imaginează. Filosoful este un om universal. Atât de universal încât, ca să dăm un răspuns celor care au impresia că ei sunt nişte ciudați, ies cu prietenii la un suc, la o masă în oraş. Îşi fac iubite...altfel spus, îşi trăiesc viața în maniere diferite. Iar filosoful este cel mai bun în gestionarea propriului său timp, un apus tăcut pe cale de dispariție, întrucât face distincția între momentul în care trebuie să fie: om, om universal, prieten, amic, iubit, filosof şi alte astfel de ipostaze..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu