Uitarea şi renunțarea la sine sunt două probleme controversate pentru secolul XXI şi nu numai. Înainte să-i uităm pe cei din jur, avem prostul obicei să ne uităm de noi. E ca şi când am simți că ni s-ar înjumătăți anii de detenție, dar nu facem altceva decât să ne amăgim propriul suflet învățându-l să uite de el. Până la urmă sufletul ne reprezintă, este identitatea noastră, iar inima identitatea carnală. Ca şi om, am avut desele ocazii să închei pactul faustic, întocmai ca alți oameni ai acestui secol. Ne dăm seama prea târziu că ne-am vândut sufletul pentru unele persoane care nu meritau nici măcar bubuitura uşii care s-a închis în urma noastră. Este nevoie de o mare tărie de caracter. Este nevoie de curaj, fiindcă plecarea nu se rezumă doar la detaşarea de locul natal, sau un spațiu anume, ci e vorba aici şi de îndepărtarea conştientă de oamenii la care ținem atât de mult. Tot în aceste condiții, degeaba ai plecat dacă mai poți să te întorci pe uşa din dos. Uitarea e definită ca şi ieşirea din sine, la frica de a mai îmbrăca ipostaza unui om, din cauza deselor reproşuri care ți s-au adus şi la neputința de a scăpa de ele. Dacă vreodată acest taifun de ocări se va opri, va fi vorba doar de liniştea dinaintea unei furtuni devastatoare. Să nu te aştepți ca lumea să renunţe la reproşuri. Ea va continua, alimentându-se cu frica din ochii tăi şi cu teama ce curge pe buzele tale. Trebuie doar...să-i uiți. Că aşa cum spuneam într-un articol anterior, îți trebuie mult curaj pentru a-ți creea o lume diferită de cea pe care o cunoşti. Rămâi în pace, om (ne)bun...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu