Cum ne îmbolnăveşte uitarea

Uitarea şi renunțarea la sine sunt două probleme controversate pentru secolul XXI şi nu numai. Înainte să-i uităm pe cei din jur, avem prostul obicei să ne uităm de noi. E ca şi când am simți că ni s-ar înjumătăți anii de detenție, dar nu facem altceva decât să ne amăgim propriul suflet învățându-l să uite de el. Până la urmă sufletul ne reprezintă, este identitatea noastră, iar inima identitatea carnală. Ca şi om, am avut desele ocazii să închei pactul faustic, întocmai ca alți oameni ai acestui secol. Ne dăm seama prea târziu că ne-am vândut sufletul pentru unele persoane care nu meritau nici măcar bubuitura uşii care s-a închis în urma noastră. Este nevoie de o mare tărie de caracter. Este nevoie de curaj, fiindcă plecarea nu se rezumă doar la detaşarea de locul natal, sau un spațiu anume, ci e vorba aici şi de îndepărtarea conştientă de oamenii la care ținem atât de mult. Tot în aceste condiții, degeaba ai plecat dacă mai poți să te întorci pe uşa din dos. Uitarea e definită ca şi ieşirea din sine, la frica de a mai îmbrăca ipostaza unui om, din cauza deselor reproşuri care ți s-au adus şi la neputința de a scăpa de ele. Dacă vreodată acest taifun de ocări se va opri, va fi vorba doar de liniştea dinaintea unei furtuni devastatoare. Să nu te aştepți ca lumea să renunţe la reproşuri. Ea va continua, alimentându-se cu frica din ochii tăi şi cu teama ce curge pe buzele tale. Trebuie doar...să-i uiți. Că aşa cum spuneam într-un articol anterior, îți trebuie mult curaj pentru a-ți creea o lume diferită de cea pe care o cunoşti. Rămâi în pace, om (ne)bun...

Cum am găsit jumătatea mărului

Când ajung să iubesc pe cineva, mă caut pe mine în acea persoană care mă atrage de la primele cuvinte pe care le rosteşte. Consider că ar trebui să mă identific eu în propriul ei suflet, să mi se reflecte imaginea în oglinda inimii şi doar aşa aş considera că sunt întreg. Că fără cineva alături, suntem ca nişte mere înjumătățite socratice, care încă îşi mai caută împlinirea şi desăvârşirea în a doua jumătate a mărului. Toată viața noastră este o căutare a sensului şi a dorinţei de împlinire. Timpul în aceste circumstanțe ne e şi prieten, dar şi cel mai mare duşman. Depinde cum şi în ce fel îl privim. Astfel, plãngem după laptele vărsat de fiecare dată, fără să ne gândim că timpul trecut şi irosit prin noi ne apropie mai mult de idealul pe care dorim, măcar cu degetele să-l atingem. Dar tot mă gândesc că întreaga noastră viață nu ar trebui să se rezume doar la căutări acerbe, fiindcă dacă nu avem nici simțul măsurii mai dezvoltat, riscăm să pierdem vrabia din mână şi să găsim alte ciori pe gard. Trebuie să avem simțul limitei şi al dorinței de a căuta ceva. Că dacă noi căutăm ceva doar de dragul de a căuta ceva şi a ne ocupa timpul, e ca şi când am citi sau am scrie doar de dragul de a citi şi a vedea nişte fraze şi propoziții pe foaia respectivă care ne aparțin. Şi aici căutarea îmbracă mai multe forme: ajungem să căutăm şi să fim împliniți doar atunci când ținem de mână persoana iubită, sau unii nu se mulțumesc nici măcar cu un harem. Asta este o altă poveste. Cert e că timpul trece, dar depinde doar de noi dacă se scurge în detrimentul sau în favoarea noastră.

Aş sta, aş privi, aş iubi...aceeaşi ființă

Aş sta să mai zăbovesc un veac lângă tine, fiindcă clipele mi se par infime din tot ce însemni tu pentru mine.
Aş sta să sorb fiecare ceai din picătura ce îmi atinge buzele în timp ce te contemplez.
Aş sta să te privesc, dar mă tem că privirea mea este mult prea profană pentru ochii tăi sacrii.
Aş sta să îți fiu cer pentru gândurile şi cugetele ce-ți inundă mintea atunci când suntem împreună.
Aş sta să te țin de mână secole de-a rândul şi după ce n-aş mai fi, aş vrea să mă reîncarnez în altceva..dar acel ceva să te iubească pe tine.
Dacă nu te-ai pierde în clipe, în gânduri răsfirate pe nuanța cugetelor mele, te-aş aştepta şi o viață.
De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?
Am senzația că sunt un nimic pe lângă maldărul de oameni ai acestei planete, dar sunt un nimic care te iubeşte. Şi asta este o virtute pe care mi-o asum, fără să vreau să dau nimănui explicații.
De ce? De când? Cum?
Sunt întrebări cărora nu aş dori să le găsesc răspunsuri şi explicații. N-aş vrea să mai ştiu să răspund la acestea niciodată. Aş vrea să trăiesc clipa din fondul clipei, alături de tine...

Bucăți din jurnale (I)

Duminică, 5. IV.

Duminica este pentru mine, o zi în care zbor prin lume cu o aripă de înger. Este a şaptea zi care îmi aminteşte de un moment petrecut cu exact 1 an şi o lună. Trec printre nori, ajung până aproape de Soare; mă opresc, pentru ca ceara improvizată de pe aripi să nu se topească. Pentru ca nu care cumva, aripa să dispară, iar eu să cad în golul de sub marea învolburată. Nu aş vrea să dezleg taina unei tăceri, unui secret bine ascuns de mine, continuând să o denumesc: o muțire îngerească. O ființă diferită, care a hotărât să se aşeze în sufletul meu, să sfideze mitul unei dislocări dintre lumi şi să se apropie de mine. Duminica aceasta am ieşit la o plimbare în lume, de mână cu aripa de înger, chiar dacă acolo jos era frig şi ploua torențial.
Un moment poate fi îndeajuns de puternic încât să producă un zgomot catastrofal. Poate seca mările, poate dezveli pământul de câmpii, poate reteza crestele munților şi goli clipa de fericirea adâncă. Doar că uneori nu trebuie să fii doar un trup azvârlit în timp, un rebel, un ins atemporal, ci ai şansa colosală să răzbați în fața presiunilor vieții şi ale oamenilor din ea.
Despre lume...nimic palpitant încât să fie trecut şi în jurnal. Am să revin, dar simt că timpul nu are răbdare. Şi cu timpul ăsta ar fi multe de spus: unii se plâng de curgerea acestuia, iau în mâinile transpirate, grăunte de nisip şi încearcã fără nici măcar un rezultat, să-l reintroducă în clepsidră. Alții însă, trăiesc clipa şi doresc ca aceasta să treacă pentru ca lucrurile planificate în viitor să se împlinească...şi mai ales, promisiunile. Am plecat...

Despre neajunsul de a fi filosof

Oricine poate filosofa. În schimb, filosofarea goală şi lipsită de orice urmă de validitate se poate realiza în absența filosofiei. Că până la urmă, atunci când vorbim de filosofie ne gândim la un grup de oameni care discută despre o idee, o concepție, o realitate înconjurătoare, sau pur şi simplu sunt preocupați de ceva. (Fie vorba între noi: e mult, prea mult pentru omul modern să se mai ocupe de ceva, în afara butonării tastaturii, cât şi umblarea pe touch-urile telefoanelor mobile) În acelaşi timp, filosofarea se poate desăvârşi fără un mare dram de filosofie pură, întrucât orice expresie a minții umane referitoare la problemele fundamentale este în sine, o filosofie.
Şi acum, să fim serioşi. Unii au impresia că filosofia este simplă. Alții au impresia că ea nu se bazează pe nişte rigori adevărate, că e pur şi simplu, o înlănțuire de forțe ale cuvântului, curgând dintr-una în alta. De fapt, filosofarea este înşiruirea unor astfel de forme ale limbajului, în timp ce filosofia e altceva. Sau ar trebui să îmbrace forma unei alte definiții. Momentul în care ne putem considera filosofi în adevăratul sens al cuvântului, coincide cu felul în care ne construim noi lumea. Chiar dacă toți suntem ființe ale aceluiaşi pământ, fiecare dintre noi se individualizează prin lumea pe care şi-o imaginează. Filosoful este un om universal. Atât de universal încât, ca să dăm un răspuns celor care au impresia că ei sunt nişte ciudați, ies cu prietenii la un suc, la o masă în oraş. Îşi fac iubite...altfel spus, îşi trăiesc viața în maniere diferite. Iar filosoful este cel mai bun în gestionarea propriului său timp, un apus tăcut pe cale de dispariție, întrucât face distincția între momentul în care trebuie să fie: om, om universal, prieten, amic, iubit, filosof şi alte astfel de ipostaze..

"Bacalaureat"

E interesant cum într-un film de 2 ore şi ceva, poți aduna laolaltă mai multe destine şi să le scrii şi povestea. Nu zic că e imposibil, nu zic că e peste puterile noastre de realizat acest lucru, doar că e greu să scrii o poveste de la 0, e greu să armonizezi destinele unor generații, să susții şi să aplanezi conflictul dintre acestea, să suprinzi aspecte vizuale ce nu mai au nevoie de multe cuvinte pentru a-şi revendica semnificația. E vorba de un Bacalaureat! La prima vedere, un examen pe care absolvenții claselor a XII-a trebuia să-l treacă, învățând. (de preferabil "învățând", ci nu prin alte mijloace) Evident că amintim şi acest sens al examenului propriu-zis. Doar că, am impresia că fiecare are un Bacalaureat în sinea lui, pe care trebuie să-l treacă în fața propriei sale ființe. Nu e neapărat să fie scris: este suficient să privim din înaltul cerului spre viață şi să ne dăm seama că fiecare zi din cotidian este un bacalaureat. Mereu avem de trecut examene, care nu sunt altceva decât lecții de viață. Un bacalaureat cu noi înşine, cu ceilalți din jurul nostru, cu familia, cu prietenii, cu iubitul/iubita, dar şi cu Dumnezeu. De fapt, viața noastră ar putea să poarte denumirea de Bacalaureat. Într-o primă instanță, suntem puşi în pielea examinatului, dar şi în postura examinatorului. E lesne de înțeles că întotdeauna viața noastră o să depindă de alegerile pe care le facem, iar opţiunile noastre nu sunt altceva decât examene de BAC. Diferența e că, examenul propriu-zis dacă este picat, poate fi dat a doua oară. Dar în ceea ce priveşte bacalaureatul cu noi înşine, examenul este dur şi crud. Nu mai avem de învățat din canonul autorilor români, ci şi avem de extras învățăminte din noi pentru un viitor mai bun.

Iubirea ca o confesiune

Ce înseamnă iubirea? Iubirea presupune înțelegere. Să te simți singur este un păcat din care se poate hrăni orice om. Există pe pământ o singură fată pe care o vei iubi cu adevărat. Lacrimile îți pot umple chipul stins de suferință. Dacă ea va pleca, va adormi de fapt în patul din camera ei. Şi cadourile acestea...banii dați pe ele nu vor însemna nimic...au egalizat cu neantul.
Şi când îți va explica de ce imposibilul se strecoară într-o iubire ce a putut exista odată, îți va spune de ce te respinge cu vehemență, de ce nu poate iubi, de ce nu poate visa la voi doi. Adevărul este că între tine şi ea s-a creat ceva ca picătura de brumă pe un fir de iarbă sau poate de curcubeu. Acum te simți, dincolo de cuvinte, singur şi pãrăsit. Gustul lacrimilor imaginează un alt fel de iubire.
Ştiu că cine îmi va citi rândurile pe care le scriu învăluit în sentimente, trăiri şi emoții, nu va plânge fiindcă vor fi doar nişte gânduri pestrițe. Odată îmi spunea cineva că nu viața e complicată, ci că noi o complicăm prin sentimentele noastre. Vrei să îi dai dreptate, dar nu vrei să recunoşti asta. Iubirea cere suferință sau poate un festin de durere şi lacrimi. Iubirea este puternică şi singur nu o poți cunoaşte.
Te numeşti DORINȚĂ. Singur, în nopți pline de tăceri sclipitoare şi vers, te dezvălui. Îți lipseşte îmbrățişarea ei caldă, chipul ei atât de firav alcătuit din cioburile viselor tale, risipite pe boltă. Soarele nu te mai încălzeşte, ochii nu ți se închid, pentru că privesc înlăuntrul tău. Ea e o dimensiune unde nicicând nu vei ajunge singur. Dar poate cu aripile şi curajul lui Icar.
Între timp, a venit din nou dimineața...

Cuvântul? O viață pentru o idee

Aşa se face că primul a fost Cuvântul şi se presupune că tot el va fi şi ultimul. Toată viața, omul s-a ghidat după cuvinte. În timpurile cele mai vechi, gestul a fost cel care a făcut diferența, aspect ce s-a dezvoltat până a îmbrăcat forma cuvântului. Şi când oamenii au înţeles puterea cuvintelor, au fost împliniți. Cam aceasta este o schiță de lume ideală: un pământ populat cu oameni care cunosc virtutea şi blestemul cuvântului. Sunt conştienți de puterea acestuia. Din păcate, lucrurile nu stau cum am dori noi să fie. Cuvântul este de multe ori neglijat, înjumătățit, abreviat, ostracizat, folosit în contexte în care capătă forma unor şerpi plini de venin. Să cunoşti puterea cuvântului...asta nu înseamnă să fi mafiot, ci să te şi cunoşti pe tine însuți. Nimic mai simplu la prima vedere, nimic mai complicat la a doua vedere. Altfel spus, cuvintele devin oamenii din noi, devin prefigurarea interiorului nostru care pot tăia, jumuli, rupe în bucăți inimi, tranşa, răni, minți. Inima se poate minți singură, dar cuvântul niciodată. Cuvântul, ori este cuvânt, ori nu este nimic. Şi ideea centrală e că omul nu mai cunoaşte puterea cuvântului, nu-şi dă seama mai bine zis că viața reprezintă cuvântul pe care noi îl folosim zi de zi, conştient sau inconştient. Şi ce demers complicat a avut cuvântul. De la simplele sunete care însemnau pentru oamenii primitivi ceva anume, la vorbirea articulată care pentru unii, înseamnă tot la fel de mult ca şi când ne-am întoarce în trecutul îndepărtat. Cuvântul trece prin transformări, ar trebui să înainteze, să se dezvolte, să-şi articuleze sensurile şi reprezentările, dar e ca şi când s-ar întoarce, cu tot cu literele alfabetului, la gestul primar. Cuvântul nu înaintează în clipa de față, ci regresează din multe motive pe care omul modern nu are timp să şi le explice. Ce înseamnă cuvântul? Viață?

Bețiile succesului şi ale dorului nasc monştri

Atât de nocivă este beția succesului, întocmai ca somnul rațiunii de care vorbea Dürer în gravurile sale. Somnul rațiunii e pe atât de riscant, pe atât devine o groapă, în care mulți din societatea de astăzi ar cădea. Şi da, aşa e. Societatea ne induce o stare în care să credem în visele beției succesului şi mai apoi, să ajungem tot de unde am plecat, chiar înapoi la somnul rațiunii. De ce bat clopotele, Mitică?...Eu m-aş gândi să vă întreb de ce pun atâta accent pe "beția succesului", fiindcă este o nebunie curată să te întorci împotriva idealului unei lumi bețive, dacă pot spune aşa. Precum efectele beției succesului, aşa se comportă şi dorul. Dorul este o beție, este un coşmar. Vorba aceea: "I se spune dor pentru că doare!". Şi prea puțin ne e dor unii de ceilalți, prea puțin îi tratăm într-un mod în care am dori şi noi să fim tratați. Prea multe suflete care beau apă din pietre seci şi se îmbată doar cu vise care în final, devin cele mai mari coşmaruri ale umanităţii. Trebuie să punem zilnic câte un strop de zâmbete, să-l depozităm undeva adânc în cămăruţa sufletului nostru şi să nu lăsăm ca treaba să se împută.
Altfel spus, să mergem să o căutăm, să îi vorbim, să-i telefonăm,  să o "stresăm" cu mesaje şi să nu-i lăsăm răgaz dorului să se evapore ca un abur care nicicând nu a existat. Trebuie să ne fie mult mai mult dor de persoana de lângă noi, pe atât de dor să ne fie de noi şi să nu ne mai îmbătăm atât cu lucruri efemere.

"Mai vreau o cană de ceai şi tot ce ai pe tine"

Pe femeie o poți savura în toate felurile posibile, doar că trebuie să te asiguri că felul în care o savurezi tu este şi cel mai bun. N-ai grijă, fiindcă pe lumea asta sunt fel şi fel de băieți care vor să-şi savureze femeile din cap până în picioare şi din asta nici că s-ar mai opri. Doar că tu, să o savurezi în aşa fel încât să-şi amintească de tine mereu. Într-o altă ordine de idei, poate ți-am lăsat gura apă şi eşti gata să te ridici de la calculator şi să dai buzna în dormitorul ei şi să o iei la savurat. Uite că treburile nu stau chiar aşa. Evident că femeia este o ființă savuroasă, atunci când ştii cum să o tratezi, dar şi ea are ca orice om pretenții. Şi nu mă refer la ceea ce îți trecea acum prin mintea perversă şi nici măcar la a o savura alături de două pahare cu vin roşu. În niciun caz, nu mă refeream la asta.
Voiam să-ți vorbesc de gustul savuros al femeii atunci când o priveşti în brațele tale puternice, o admiri din cap până în picioare şi-ți doreşti pe zi ce trece tot mai mult să o protejezi. Nu mi-a plăcut niciodată expresia "vreau să o cunosc mai bine". Chiar dacă sunt băiat şi chit că fac parte din regnul băieților, nu mi-am dorit să o cunosc într-un asemenea fel (băieții vor înțelege despre ce vorbesc aici), înainte să o savurez în alte 999 de moduri. O poți savura şi cu o cană de ceai lângă, şi cu o carte, şi cu un pix şi o foaie unde sunt întipărite câteva versuri sincere, şi cu pătura pe voi, şi înfofoliți până în gât, şi în toate ipostazele în care simplul fapt de a o privi îți face plăcere. Şi când o săruți, şi atunci când o îmbrăţişezi... nu te grăbi ca fata la măritat...ci linişteşte-te în brațele ei, stai cu capul aşezat pe un umăr de al ei, şopteşte-i că e frumoasă, rosteşte-i cuvinte pe care crezi că nu le vei mai spune nimănui cu atâta patimă şi dor. Şi cel mai important: dacă ai făptura aceea în mâinile tale, să o mai vrei în brațele tale.

Anii de pe inimă

Ştiu că mulţi îmi vor prietena. Sunt conştient că dacă aş scăpa-o din mâini, se prea poate să o pierd pe veci. Sau aş întâlni-o într-o altă viață, sub un alt chip. Diferența e că nu aş mai recunoaşte-o. În viața aceasta, aşa se face că bărbații sunt practicanții perfizi ai unor industrii de vorbe, unde faptele mor. Aş plânge cu mâinile în pumni, pentru păcatele ce se săvârşesc sub ochii mei, doar că mi-e teamă că privirea mi s-ar împăienjeni şi n-aş mai distinge binele de rău. Bărbații şi femeile deopotrivă, vor să treacă prin foc şi sabie pentru a-şi da seama dacă sunt făcuţi unul pentru celălalt. Vor să treacă prin toate experiențele posibile, uitând că trecând prin ele, pierd o parte din ei. Aşa că, se mulțumesc să devină Sherlock Holmes al timpului nostru, să ajungă să-şi obosească creierul umblându-l prin toate conjuncturile posibile, să sleiască în multe feluri inimile oamenilor. Şi aşa, oamenii se usucă şi se pierd în gânduri pătimaşe.
Când simți că lacrimile te înăbuşesc, când simți gustul lor care se prelinge peste buzele tale topite de tristețe, stai în genunchi şi crede în tine. Într-un timp al necazului, al falsității fățişe sau ascunse, al dorinței de supremație şi de cotropire, tu trebuie să stai aici. Tu trebuie să te aduni, să te trezeşti din insomnia ce i-a cuprins pe mulți de-ai noştri şi astfel, să creşti. Vârsta ta biologică se aseamănă cu anii gravați de pe inima ta? Încearcă să fii echilibrat, încearcă sã aplanezi conflictele inimii tale, valurile care o jumulesc şi o lasă golită de sentimente.

Oamenii unui clavir

Aprind un fum
şi o clapă de clavir
se trânteşte de podea
şi se sparge în bucăți.

Urmăresc umbrele
ce cad peste cântece,
Aud sunete
care-mi resuscitează urechile

Rând pe rând
simt clapele cum strigă
Ca într-un moment
sacru de bucium

Lemnul putrezeşte
Ceața cuprinde clavirul
E densă
şi nu mă mai regăsesc

Cădem, ne spargem în figuri
uităm omenia,
Iar clapele sunt martorii
destrămării noastre.

Drog pentru suflet

Printre urletele claxoanelor din trafic, într-un zumzăit etern de muşte, țipete de oameni stresați şi cu gândul la ziua de mâine, eu simt că mă pierd. Dar uneori, alerg desculț prin iarba moale din pădure care-mi gâdilă tălpile; mă face să redevin copilul care am fost. Şi aşa mă regăsesc. Ori, citesc o carte bună într-o vreme ploioasă şi de asemenea cu o cafea cu lapte alături. Sau, în unele momente, decid doar să o privesc ca furtunile să mi se liniştească. Am impresia că sunt într-o beznă adâncă, iar iubirea pe care o resimt ca nişte flash-uri puternice, prelungi şi repetate. M-aş trezi în ochii tăi ca să ştiu în ce fel mă priveşti. De ce aş sta să-mi plâng de milă, când mă pot bucura de tine în fiecare zi? Nu m-aş mai gândi la prezența ta, ci la felul în care ea îmi înfrumusețează zilele. Te am pe tine şi nimic mai mult. Este adevărat că trebuie să mă am şi pe mine, înainte de toate, dar singurătatea mea ar vrea să-şi petreacă timp cu tine. Să te cunoască şi aşa să se unească două singurătăți. Glumesc... Chiar am nevoie de prezența ta.
Aş vrea să cred că eşti cel mai bun drog pentru mine! Pentru că ştiu că tu nu mi-ai goli buzunarele, nu m-ai despărți de obiectele din casă aşa cum sunt unele "care nu pot să fie numite femei" Nu! Tu ai dori doar iubire...iar tu mi-ai da totul! Aş savura iubirea şi nici o picătură nu s-ar pierde din drogul sufletului meu! Fiindca orice gest, orice vorbă şi orice vis mi-ai aprinde, o să fie cel mai bun!

Când crezi în ea, crezi şi în tine

Chiar dacă afară plouă cu stropi mari în propriul tău suflet, să te gândeşti că acasă este încă cineva care te aşteaptă. Nu e nevoie să intri pe contul de Facebook şi să aştepți ore în şir un mesaj de la ea, ori să-i vizitezi profilul doar pentru a o vedea cum îți zâmbeşte într-o poză.Dacă ai privi mai atent, ai vedea că şi vremea îți zâmbeşte în felul ei. Şi aşa, pierdut printre amintiri şi gânduri zburătoare în stoluri călătoare, ai ajuns în fața uşii. Descui încet pentru ca nu cumva să perturbi liniştea apartamentului tău. Şi mai mult, să o deranjezi pe femeia ta. Eu cred că nu e nevoie să te apleci peste Basme şi Poveşti pentru a găsi un castel sau o prințesă. Coboară în sufletul tău şi ai să vezi cum propriul apartament devine un loc magic, iar femeia ta...ființa cea care stă mereu în dreapta ta. Până atunci, îți aşezi geaca pe cuier şi te duci în cameră. Şi o zăreşti... 

Bărbatule, ea este fata care te aştepta încă de dimineață -şi de ce nu- chiar începând cu sfârşitul nopţii trecute. Dacă ai privi mai des în ochii ei, dacă i-ai urmări gesturile şi nu te-ai mai încurca în baruri cu aşa-zişi prieteni, dacă nu ai mai pune drept miză, întreaga ta ființă în speranța că o să poată să fie mai bine, dacă ai simți şi cu sufletul că lângă ea este într-adevăr bine, ai aprecia-o mai mult. Ai crede că lângă ea e bine, doar dacă...ai crede şi în tine mai mult.

Tocuri de femeie

Nu ştiu cât de adevărată este povestea Cleopatrei şi a inventării pantofilor cu toc pentru ca ea să nu se murdărească de sângele soldaților căzuți, dar cert e că pantofii cu toc au fost inventați pentru ca femeia să stăpânească lumea. Ar fi poate legendă, dar orice povestire are şi un sâmbure de adevăr de la care porneşte. Să fim sinceri cu noi... Orice femeie e mai frumoasă, mai râvnită şi mai dorită când e pe tocuri. De fiecare dată, ceva se întâmplă şi imaginea ei se schimbă, devine mai superioară, mai frumoasă, mai altfel decât era. Sau poate sunt doar torturile dulci pentru coloana vertebrală a femeilor. Asta nu ştiu şi e şi vorba aceea.. nu mă bag, man..că n-am să încalec vreodată pe o pereche de pantofi cu toc, d-apăi pe unul singur? Sunetele pe care le scot acestea, ar trezi şi un mort, şi un om în comă profundă, şi un om din somn...
Gândul mă duce la scenele acelea suave în care respectiva femeie îşi aşază piciorul pe genunchiul bărbatului, îl prinde de cravată şi-l priveşte îndelung în ochi... Cert e că tocurile au apărut şi ca reacție la faptul că uneori fetele nu sunt băgate în seamă de către băieți. Şi nu a existat metodă mai bună în afară de inventarea unor încălțăminte care să facă mult...da' mult zgomot, femeie.

Dă-i timpului timp

Realitatea crudă e că niciunul dintre noi nu poate opri timpul şi nici nu-l poate da înapoi. Ce e făcut, e bun făcut. Dar fiecare dintre noi are puterea de a şi-l folosi cum doreşte. Dar oare, care este cea mai bună modalitate de a profita de timp? Timpul este prețios, nu se mai întoarce la prostul sau proasta care i-a terfelit minutele şi clipele scumpe. Şi ce e mai tragic, e că timpul pierdut s-ar putea întoarce într-o zi, dar nu în acelaşi chip, ca să zăreşti tu trenul de altădată. Dacă de prima dată te-ai folosit de el, a doua oară o vei face la fel cu o oarecare limită. Dar tot o vei face. Cam aşa stau lucrurile, dragi oameni şi în cazul iubirii. Dacă o dată, ca bărbat, te-ai dus strâmb, tot diform ai să rămâi până la sfârşitul vieții. Dacă, în cazul femeii, ți s-a rupt tocul, eşti predispusă la nişte etichete de toată frumusețea. Depinde chiar, de fiecare dintre noi, în chip individual însă, de felul în care ne petrecem timpul. Mă gândesc că dacă ni s-ar oferi posibilitatea de a aduce timpul pierdut înapoi, l-am aduce cu siguranță. Dar dacă ni s-ar mai dărui o dată posibilitatea de a fi diferiți unul de celălalt, oare ce am face? Am încerca, într-un fel sau altul, să-l imităm în gest şi cuvânt pe celălalt. Problema e că ne pierdem ca persoane, tânjim după unele lucruri şi după idealuri mărețe, dar noi nu putem nici măcar să ne vedem bârna din propriul ochi. Mai lasã-mã cu texte de genu': "Timpul este prea scurt!"
Nu eşti în stare să treci prin timp, înainte să treacă el prin tine? Şi când zic că trece prin tine, nu uita că lasă urme. Zbârcituri, riduri, opacitate, solitudine, disperare... câteva efecte ale trecerii timpului prin om. Ce e mai ciudat e că omului îi place situația în care se află! Îi place să se târască..să prindă rădăcini şi să ignore aripile.

Nevoia de împlinire

Pentru secolul acesta, nevoia de împlinire este precum o sete...şi ştii atunci când eşti însetat de ceva şi-ți doreşti din tot sufletul, din toate încheieturile să te răcoreşti, cât de insipid, incolor şi inodor este totul în jurul tău când ai o nevoie. Nu vorbim de nevoile fiziologice sau de alte natură, ci mai degrabă de satisfacția interioară. Să te simți împlinit, este o mare realizare! Şi omul se simte împlinit în multe feluri, aspecte şi fețe ale paharului pe care nu mulţi le pot considera în acest fel. Unul simte că împlinirea cuprinde dăruirea unui trandafir unei femei frumoase, urmată de surâsul ei bicolor-  ca să spunem aşa- dar şi o privire a ei maiestuoasă curmată de un sărut violent din partea lui. Altul se consideră împlinit când ajunge acasă şi este în măsură să pătrundă în propria sa bibliotecă, să răsfoiască o carte pe care o îndrăgeşte mult şi pentru care poate a făcut compromisuri mari. ( o asemenea prietenie dintre carte-cititor de care, din nefericire, nu se profită în ziua de astăzi, situație ce nu a fost posibilă în alte vremuri; ei îşi luau de mici eugenia de la gură pentru a pune bănuți deoparte, ca să aibă peste câteva săptămâni suma necesară pentru a achiziționa cartea pe care chiar el a ascuns-o după lucrările regimului- uneori se regăseau acolo, alteori nu)
Ideea e că împlinirea se poate rezuma în mai multe perspective, idealuri şi direcții. Doar una poate să-i cadă drept bună omului, cel care nu trebuie să mai dea socoteală cuiva de ce citeşte sau de ce scrie. Întrucât rinocerescul regim ( făcând apel la teatrul lui E. Ionesco), nu mai e prezent printre noi în chip fățiş, ci doar în ascunzişul găurilor de şarpe. Paradoxal e că nu se citeşte şi nu se scrie precum ar trebui. Oamenii nu sunt împliniți, şi-şi caută încă împlinirea în ceva. E o sete a secolului care se prelungeşte până peste veacuri şi va dăinui până când ființa umană o să înțeleagă ce e cu adevărat important.

Cultura trăieşte prin oameni

Departe de a fi un mesaj de propagandă( de această dată, culturală ci nu comunistă), sau de îndoctrinare deliberată, ori ca o insomnie hrănită din orgoliul întâietății, starea din această seară o leg de... cultură. Fiindcă, după cum spune şi titlul, cultura prinde viață prin oameni. Cultura din această seară a respirat datorită monologului sublim al ilustrului Ion Caramitru, voce interioară exprimată prin discursul expus public din pasajele eminesciene. Desigur, ecoul sonor al clarinetului, a condimentat multele pasaje filosofice, morale, introspective, ş.a. m.d. Publicul rămăsese undeva, suspendat în întunericul sălii (câteva sonerii telefonice au acompaniat sunetul scos de către acest clarinetist, în fine) şi era cu sufletul la gură-cum se spune- la ceea ce urma să zică personajul aflat pe scenă, vorbe din repertoriul lui Mihai Eminescu. Mai apoi, am asistat la un cabaret al cuvintelor, care pur şi simplu, mi-a resuscitat sentimentele şi trăirile interioare. Cuvinte precum: dorință, speranță, târfă, caca ( şi vărul său, pipi)... Pare la prima vedere frapant, delirant ceea ce au putut scoate personajele acelea pe gură, dar fiind prezent în sală, am pătruns într-o emoție artistică. O emoție care pe mine m-a sensibilizat..( zicea la un moment dat şi Aristotel despre asta)...
Când sunt singur în cameră şi meditez, am senzația să scot cuvinte cerebrale, iar mai apoi, am tendința să le confer şi sunete grăitoare. Atunci ar pătimi şi pixul pe foaia de hârtie, de dorul unor cuvinte care aşteaptă să fie folosite. Asta a fost, într-un singur cuvânt, CULTURA! Cultura trăieşte prin oameni, iar ființele umane au dovedit această stare a ei, în chipul unor "cuvinte trufandate".

Te-aş injecta în suflet iar şi iar...

Când îmi e dor de tine, merg spre oglindă şi mă uit la mine. E ca şi când aş avea impresia că mă uit la tine, fiindcă te simt în fiecare părticică a trupului meu: creierul meu e ca şi bila albă de la biliard, fuge prin toate colțurile capului meu, ochii rămân fixați în orbite, urechile mele aud glasul tău, nările simt parfumul tău de astă noapte, mâinile mele parcă îți simt trupul gingaş şi sânii apropiindu-se de pieptul meu. E ca şi când s-ar întâlni vodka cu felia de lămâie. Atât de înțepător e sentimentul ce-l am, atunci când mă uit la mine în oglindă. Am impresia că eşti în fața mea, cu ochii tăi curcubeici ațintiți spre ochii mei, fața ta luminată, trupul tău ferit de privirile celor mulți care vor să repete scena răpirii din Serai. Eşti ca o coloană sonoră, pe care mi-aş injecta-o în vene. M-aş simți mai complet dacă mi te-ai alătura, aici şi acum.. înainte sã apuc să citesc din Culianu, autorul programat pentru seara aceasta. Îți pot şi visa chipul, te pot vedea cu ochii închişi, ca şi o lună care-şi închide ochii pentru a simți noapte în vis. Eşti ca noaptea liniştită, ce-mi dă multe nopți furtunoase!

Nu plângem după laptele vărsat, da?

Despre laptele vărsat vorbim în cazul bebeluşilor, care stropesc împrejurimile cu picături din biberon. Despre laptele vărsat, vorbim atunci când vine mam' mare, mamițica şi tanti mița să ne aducă o cană umplută până la refuz, iar noi copii fiind, să-l vărsăm tăt pe noi. Sau picăturile de lapte de pe sânii mamei atunci când îşi hrănea copilaşii, ori de ce nu, picăturile de lapte de pe sânii soției tale când alăpta copii... Dar şi când vorbim de laptele vărsat, asociat cu lacrimile noastre... situația se schimbă. Plângem după laptele vărsat, la orice vârstă suntem. Plângem de dorul persoanei iubite, care pur şi simplu din cauza situației nu poate fi atunci lângă noi. Uneori, unii ajung să plângă după laptele vărsat, în cadrul unor căsnicii care şi-au găsit finalitatea. Dragă bărbatule, Dragă femeie... îmi e greu să vă zic şi eu asta. Sunt om, înainte de toate şi am plâns şi eu după laptele vărsat. Dar lucrurile trec, timpurile se schimbă şi odată cu ele, şi unii oamenii pe care i-am iubit, i-am respectat, i-am adorat, le-am făcut un jilţ în sufletul nostru şi le-am dat ambrozie din belşug. Am fugit kilometri întregi, doar ca sā le facem pe plac.. ci nu doar picioarele noastre au fugit încoace şi încolo, ci şi sufletul nostru. Cine zice că nu a făcut compromisuri într-o relație, eu zic că nu a fost într-adevăr, o relație. După laptele vărsat, nimeni nu ar trebui să plângă. Şi niciodată laptele nu e vărsat de destin, e forțat sā se verse în acest fel şi chiar atunci când noi nu putem fi acolo să prevenim asta. Şi când e vărsat, nu îngenunchem în fața lui şi plângem, fiindcă am uda covorul de pe jos. Mai bine am lua ceva şi l-am curăța. Dacă îl lăsăm acolo, se împute treaba.. şi la propriu şi la figurat. Aşa că, cine plânge după laptele vărsat, ar trebui să aibă soarta lui. Sā se verse şi sufletul său încontinuu. Fii tare, om fiindcă tu nu eşti făcut din lapte!

Fii propriul tău Dumnezeu!

Distanța de la noi şi până la Dumnezeu nu e atât de mare. Avem multe modalitāți la dispoziţie să-L chemăm. Prin cuvintele unei rugăciuni, spuse aşa cum trebuie, El ajunge printre noi. Doar că, uneori, este bine să fii propriul tău Dumnezeu. Se spune că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, că regulile Sfintei Scripturi sunt prea învechite pentru timpul nostru. Într-un fel, poate aşa e. Dar e bine totuşi să ne facem şi noi propriul Decalog. Un act cu noi înşine, în armonie cu acele cuvinte din Scripturi, în conformitate cu dorințele noastre. Dumnezeu nu stă după noi cu paru' ca să ne pedepsească atunci când greşim. El nu există pentru a ne pedepsi, El există pentru a ne îndrepta. Şi acum ne putem întreba: să ne îndrepte de la ce anume? Dar dacă ceea ce i se pare Lui corect, este pentru noi incorect, ce facem în acest caz? De aceea este bine să ne cunoaştem, că nu degeaba gânditorii antici dădeau acest îndemn cu aproape 2000 de ani înainte. Astfel, ce ni se pare nouă corect, să fie corect şi punct. Dar aici, lucrurile nu sunt înțelese bine: nu e vorba de teamă la propriu de Dumnezeu, ca şi cum se teme dracu' de tămâie...ci mai mult o ascultare față de El. Dumnezeu le-a dat cuplului adamic, şansa să stăpânească. Oare de ce i-a oferit acestuia, această treabă măreață? Pentru faptul că omul trebuia să se ghideze pe el însuşi, dar să fie ghid şi pentru toate făpturile pământului. Omul trebuie să interpreteze lumea, în concordanță cu principiile divine, dar ele să nu devină o obsesie spre o singură alegere.

Umbra ta

Fug pe cărarea care duce
la castelul negru.
Ascult şi-mi trec auzul prin crânguri
înalț cu buze ude, un ritual către cer.

Trec pe poarta închisă,
sufletul meu plânge tăcut,
în suspine intru în odaia ta-
Tu dormi cu genele uitate în noapte.

Îmi trec tresăriri printre degete,
îmi este dor de pletele tale impure.

Din pânza boltei
apare un univers.
Din buzunare, scot fire aurii
şi-mi trec acul prin stele

Cu mărgele de lacrimi împodobesc
fiecare dimensiune
dintre cele două lumi
ale absenței tale.

Femeia ca un câmp de luptă

Femeia ca un câmp de luptă...Aşa se face că, unii simt că se regăsesc în ochii persoanei iubitei, că acea ființă este singura care îi poate scoate din impas şi poate condimenta relația cu o vorbă dulce. Asta nu înseamnă că bărbatul ar trebui să se lase mai prejos. Din contră, trebuie să arate afecțiune, într-un cuvânt, să arate că-i pasă. Că până la urmă, femeia de lângă tine asta vrea. Să-i arăți că îți pasă de micile ei probleme organizatorice legate de felul în care îi stau şuvițele părului, culoarea acestuia, dacă e suficient de mătăsos sau nu, dacă îi stă bine cu o anumită rochie, sau cu o anumită pereche de blugi. În fine, dacă arată bine pentru tine, în toate. Lucrurile par simple, dar nu sunt chiar aşa. Vin momente şi chiar viața te împiedică să mai ai minutele necesare să o asculți, să-i oferi atenție, să o iubeşti, să-i arăți afecțiunea de care are atâta nevoie.. Că, în fond, femeia nu are nevoie de acele multe lucruri, de care vorbesc bărbații încontinuu şi bat fieru' la perfecție pe tema asta. Nu! Ea are nevoie de atenție, de iubire, de grijă, de protecție, să îi fii ca şi un frate şi să o înțelegi în multele momente când nu poate să îți fie soră. La rândul ei, fii totalmente sigur că şi ea va face la fel. E ca şi cum ai spune: eu nu te iubesc pentru că şi tu mă iubeşti. Eu sunt în stare să te iubesc, chiar dacă tu în multe momente nu spui asta, dar simți. E un dute-vino atât de incitant, atât de misterios încât ai impresia că o auzi şi atunci când nu îți spune nimic. Îi auzi bătăile inimii atunci şi stai liniştit. Nu, nu eşti schizofrenic dacă asta vrei să mă întrebi. Ca să cunoşti iubirea, trebuie să treci prin etape, să păşeşti peste nişte trepte nesigure, dar cu mult curaj şi un strop de nebunie la brâu, după cum vă spuneam într-o altă postare.

Îmi e dor de mine, omule!

Ai simțit vreodată să urli, dar nu la alții, ci înăuntru? Claxoane de maşini, mirosul tot mai rarefiat şi intoxicat de fabrici, căldura insuportabilă de parcă ai fi fost într-un cuptor şi te-ar rumeni cineva bine de tot şi mai apoi să te mânânce. Ei, nu toată lumea e Cronos. Mulți îi pot mânca pe alții şi în alte moduri: "vampirii energetici", palavragii, mincinoşii (cei mai delicioşi sunt, atunci când eşti convins că ştii adevărul), cei fără scrupule şi tot mai multe specimene de acest fel. Ciudat e că, în loc să fie pe cale de dispariție, tot apar şi apar şi umbresc pământul fără rost. Vorba cuiva, sunt unii care ar trebui să nu mai procreeze, că se nasc copii mai tâmpiți decât părinții lor. Şi ce e mai rău e că "le cresc dinți, ca să muşte din bunici, şi din părinți", pe versurile marelui Tudor Gheorghe. Mulți se nasc în societatea asta, dar devin nişte inadaptați ai acesteia. Şi tot ei cred că sunt de vină, în loc să înțeleagă că aşa cum timpurile vitrege se schimbă în timpuri şi mai primejdioase, tot aşa este nevoie să apară alți gomorişti, alți sodomişti care să-şi etaleze inventarul de prostie.
Şi toate acestea, te fac să urli în interiorul tău! Că dacă ai urla afară, ăştia sunt în stare să-ți dea şi cu pumnul în gură. Securitatea e minciună, pe lângă ce-i acuma. Şi tot acel cineva, îmi spunea că îi e dor să se dea pe toboganul din parc, să-i spună mama că cireşele nu sunt spălate, să se joace până în noapte cu prietenii sub privirea caldă a tatălui. Dragă omule, sunt de acord cu tine. Îmi e dor de mine, de cel care am fost!

Nebun pe ideea mea, prost pe a altuia.

Fără un strop de nebunie, nu ai cum să atingi imposibilul. Ştiu că nu e ceva nou pentru voi, doar că mulți încearcă să fie nebuni pe ideile altora. Şi nu le reuşeşte. De ce? Fiindcă acea nebunie nu este a lor, nu le aparține, deci devine un eşec de proporții. Când cineva doreşte să-l copieze pe celălalt, ori devine o formulă diformă a celuilalt, ori ajunge să fie înghițit de peştele cel mare. Şi povestea aceasta îmi aminteşte de Iona (nu cel biblic, ci cel al lui Sorescu), fiindcă îmi imaginez cum stătea el aplecat peste acvariul cu peştişori, conştient fiind că nu va putea prinde peştele acela. Dar el tot încerca, era în lumea lui şi simțea că fiecare peştişor prins, reprezintă un salt spre realizarea scopului său.
În viață, dacă ai impresia că e bine să te mulțumeşti cu puținul ( şi aici lucrurile nu sunt înțelese aşa cum trebuie: puținul pe care un om şi-l doreşte, poate fi totul pentru celălalt, dar şi viceversa; puținul şi totul îl înțelege fiecare cum vrea) , rişti să devii limitat şi să nu mai ajungi nicicând unde ți-ai propus. Aud deseori expresia în cadrul unui cuplu pe care îl întâlnesc pe stradă: "Eşti totul pentru mine!" Înainte să faci o astfel de afirmație cât de cât dulcegăroasā, uită-te la tine, înțelege-te, împacă-te cu tine însuți, dă-ți seama de limite şi de posibilități şi mai pe urmă să-ți dai drumu' la gură. Că din păcate, gura slobodă şi plimbăreață aduce cu sine nenorocire. Omul cu stropul de nebunie la brâu este acela care scrie, care gândeşte, care pândeşte idei noi, care tace, care simte, care înțelege, care iubeşte... Poți să fii atât de nebun pe o idee, pe o persoană (de ce nu?), încât să nu mai percepi imposibilul ca fiind imposibil, ci ca pe o treaptă peste care trebuie să faci un salt! Şi.. stând pe Facebook, am văzut o poză: era simplă, cu o cioară şi un papagal. Diferența era că cioara era liberă, dar papagalul era închis în colivie. Mă duce cu gândul la Fabulele lui La Fontaine... fiindcă cioara întreabă: "De ce stai în colivie?" La care papagalul : "Pentru că vorbesc!" Ei bine, tragem şi noi concluziile pentru că de', de aceea avem liberul arbitru ca un dar atât de minunat: Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Constantin Noica, Mihail Sebastian şi mulți alții, au vorbit. Au fost nebuni în nebunia lor, dar asta cere şi un preț pe măsură, greu de plătit pentru unii.

"Las-o să zboare!"

La capitolul FEMEIA, niciun curs nu ne-ar ajuta să o înțelegem pe deplin. Ea nu are nevoie de multe cuvinte, ivite ca ciupercile după ploaie. Mai degrabă, o singură privire sinceră, ochii calzi ai bărbatului iubit de către ea, atingerea lui promptă şi fără ezitări...o excită. DA, ai auzit bine! Avansurile tale sexuale nu o înduplecă, ba chiar îi provoacă silă. La capitolul acesta, băieții stau cam prost cu hormonii cerebrali, întrucât chiar şi privirea le joacă feste. Le privesc ca pe nişte simple marionete, nici măcar nu le consideră achiziții de la SEX SHOP, ci nişte maşini de fâlfâit hormoni. Ba chiar, neuronii sunt lãsați să urle în legea lor, mai ales când prind glas hormonii. Şi aşa cum ar mai fi fete mai de doamne ajută, aşa se găsesc şi băieți care să nu umble toată ziua cu mâna la fofârlică şi să-şi mânânce şi unghiile la văzul unor poze cu fete "bune". (unghiile ca unghiile, dar ochii? Pe ochi i-a mâncat poza.) Şi stai ore în şir şi priveşti, îți imaginezi tot felul de fantezii, dar după te întorci la viața ta normală, cea de acasă, cu griji, cu nevoi... dar şi cu timp pierdut. Îmi vine în minte Proust în acest caz. Suntem în căutarea timpului pierdut doar atunci când vedem că nu íl mai avem şi tânjim după el? De ce nu ne investim timpul, trăind prin ceea ce ne-a oferit timpul pe care încă îl avem? De ce îl irosim, jucând la ruleta rusească şi mizând şi propriul suflet, propriul timp prețios?
Ne-ar strânge în piept, sau ni s-ar împăienjeni privirea, ori am fi şocați dacă am vedea femeia adevărată? Acea femeie, care devine pur şi simplu un pui de om în ochii noştri. Se tolăneşte pe covorul din sufragerie, îți ia telefonul şi începe să-şi facă selfie-uri de simte telefonul că nu mai are aer? Las-o! Pentru tine le face, prostule! Pentru tine, numai perna ştie câte lacrimi varsă acea ființă, pentru că nu eşti acolo să o săruți pe frunte, să o mângâi şi să-i spui că totul va fi bine. Cioran era de părere cā FEMEIA este acea vibrație sonoră pierdută în carne... Las-o, măi prostule, să zboare...nu altundeva, ci să roiască în jurul sufletului tău!

Bărbate, ai grijă de iubita ta...

Băieții vor şi au nevoie de femei în adevăratul sens al cuvântului. Vor, mai bine zis, femei cu de toate. Ei na, bărbate... Tu în schimb ce oferi pentru ca să ai lângă tine o asemena făptură? ( făptură, , nu friptură pentru ca tu, bărbat ce doreşte să fie respectat şi o oferă totodată la rândul său, să o frăgezeşti cu palme, cu pumni, cu picioare, cu bătăi ) Ştiai oare că şi cuvintele pot arde inima unei femei? Pe nesimțite, lejer, uşor uşor ca-n melodia lui CRBL, poți să-i smulgi inima din piept, să o condimentezi cu scuze penibile, să presari peste ele nişte flori cumpărate la nimereală pentru a le înfrumuseța...dar fără să ştii că ființa aceasta e unsă deja cu toate alifiile. Că tu, în încercarea ta de ați ascunde adevăratele intenții şi prejudecăți despre ea, ai pierdut din vedere parcursul ei făcut până la tine. Ai uitat că ea a mai fumat şi-n trecut astfel de gesturi puierile. Vorbeam într-o postare trecută despre simțul egalității dintre bărbat şi femeie, dar cu toate acestea, încă se face distincția dintre ei.
Uneori, te doare adevărul şi încerci să-ți maschezi vina, mai ales când vezi că făptură dă semne să se ridice din groapa, în care ai aruncat-o tot tu. Eşti ca evreii, să fiu eu de nu.. Când o vezi că încearcă să scape din infernul în care ai băgat-o tot tu, simulezi şi tu că-i dai o mână de ajutor. Când în sfârşit, reuşeşte să se cațere şi să ajungă la gura gropii, fiind gata să scape de acolo..atunci îi calci cu brutalitate degetele pentru ca ea să fie nevoită să se retragă. Şi acum, ne putem întreba? Unde sunt florile de la început, cadourile, cuvintele de laudă şi pline de un miros îmbietor de iubire? Tu ştii că dacă îi dăruieşti o floare, o răneşti mai mult? Cum vine asta? Lasă că-ți spun tot eu: ea şi-a dat seama cine eşti, de ce eşti în stare, i-ai fumat visele, iar ei ce i-a mai rămas de făcut decât să se ridice de pe pleoapa pe care stătea cândva şi să plece.
Şi acum aş parafraza dintr-un citat găsit de mine pe Facebook: "Bărbate, ai grijă de iubita ta, pentru că toți aşteaptă o greşeală de a ta!"

Oul sau găina? Bărbatul sau Femeia?

O întrebare simplă la prima vedere, pe atât de complicată: cine a fost primul? Oul sau găina? Bărbatul sau Femeia? Dacă am lua cuvânt cu cuvânt mitul Vechiului Testament, am vedea că bărbatul a fost primul. Dar oare, aşa au rămas treburile de-a lungul timpului şi până în zilele noastre? Raporturile au fost diferite, de la o civilizație la alta, de la un oraş la altul, de la o regiune la alta, între aceştia doi. Bun, bun..dar revenind la întrebare, totuşi adăugând ceva: Cine mai e primul? Femeia sau Bărbatul? Ei bine, treburile se complică. Dacă un bărbat ( să ne ínțelegem de la început: vorbim despre "masculii veritabili", adică de bărbați nu de puştani, băieți sau ferocități) este în stare să-i cumpere femeii un buchet de trandafiri, aşa bine poate şi femeia să-i ofere un ceas, un instrument de scris, ceva bărbătesc cu alte cuvinte. Ciudat că aceste dovezi ale afecțiunii nu țin cont de "chestiile existențiale" ale tinerimii precum: profilul de Facebook, contul de Instagram, dacă ai sau nu o casă, un palat, un castel, maşină, ori dacă o ai sau nu mică... Cadourile nu țin cont de aceste "bariere", ci doar celălalt le percepe ca fiind aşa. Bărbatul poate foarte bine să-i scrie un vers, patru, cinci dar să nu cadă nici în derizoriu, aşa cum şi femeia íi poate răspunde cu un zâmbet cald, o privire savuroasă de-ți vine să îi mănânci cu tot cu pupile, retine, iris ş.a.
De ce se tot bate fieru' pe întâietate? Mai sus sunt câteva imagini, ideale aş spune eu, care ilustrează veşnicul "=" dintre bărbat şi femeie. De ce s-ar mai pune problema pe aceasta, dacă ei există pur şi simplu pe această lume? Şi...nu de puține ori, femeia a fost prigonită din multe adunări ale bărbaților, au fost excluse de la conducere, ele în replică organizând diferite manifeste feministe care au rămas în istorie. Adepții creaționismului, deci automat şi ai mitului adamic s-ar întreba dacă într-adevăr aşa a vrut Dumnezeu. Sau s-ar aşeza la loc liniştiți, spunând că acest cuplu adamic şi-a făcut-o cu mâna lui. Susținătorii Big Bang-ului ce ar susține? Evoluționiştii? Tevatura asta între concepții se va împiedica întotdeauna de argumentele unei alte opinii, iar cea de față, de altele şi tot aşa... până se va pune "=" şi aici. Dacă se va pune vreodată.

Nenorocirea secolului şi...nenorociții

"Dacă nu o iau tare de la început, nu o voi lua niciodată şi aşa nu mă voi învăța minte." Sunt cuvintele care ies din gurile multor tineri de vârsta mea, care ştiu în ce lume trăiesc. Da' de unde? În secolul vitezei, să se mai țină cont de micile detalii care fac diferența? Eh, toată lumea e cu capu' înainte, îşi complică existența înainte de vreme, însumându-şi în propriile sinapse, nişte păreri greşite cu privire la problemele din viața lor. Mai grav este faptul că, mulți chiar le conferă o postură enormă, în comparație cu ceea ce reprezintă ele defapt în realitate. Hmm.. nu mi-am propus să discutăm despre tinerii actuali, întrucât nu acesta e scopul postării de față. Se trece foarte uşor, mai ales în actualitate, peste adevăratele valori, care fac delimitarea serioasă dintre oameni/javre, bărbați/donjuanişti precum Casanova, femei/amărâte, precum cele despre care vorbea C-tin Gane. Tradiția se păstrează, controversele rămân deschise drept subiecte tabu şi la ora actuală.
Se trece (nu pot spune dacă intenționat sau nu) peste o zi de mare importanță pentru români. Astăzi, 9 Mai( data curentă) vorbeam despre o dimensiune culturală, cea a lui Lucian Blaga. În acelaşi timp, ne aminteam de ceea ce a spus Kogălniceanu în cadrul Războiului de Independență...Ce am fost şi ce am ajuns. Nu zic că, noi ca români, le negăm importanța, dar poate avem tendința (secolului XXI, că se mai poartă uneltirea de a da vina pe altu', deci pe veacul acesta vitezoman) să uităm prea repede momentele ce ne-au făcut să fim siguri de apartenența la națiunea românească. Am senzația, şi poate n-aş pica penibil dacă măcar unul ar mai gândi ca mine, că plecăm uşor uşor pe un drum în care ne desacralizăm. Părerea e personală, nu a primit o sentință, liberul arbitru îşi spune şi el cuvântul.
Români, doar cu numele...nu şi cu sufletul.

Cum au apărut insomniile incomode ?

„Oprește Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea...” (Lucian Blaga)

Ce pot spune eu despre originea insomniilor incomode? Obișnuiam să nu dorm nopțile și să fac, ca să zic așa, nopți albe. Presupun și cred cu tărie că fiecare dintre voi a avut la un moment dat insomnii. Doar că pentru mine, insomniile pe care le am nu sunt niște simple perioade în care nu dorm. Nici vorbă. Pentru mine, insomniile reprezintă Artă. Sunt sigur, și pot băga și mâna-n foc pentru acest aspect, că insomniile nu sunt blocaje la nivel mental, ci sunt mai mult de atât. Sunt drumuri care, odată aflat pe acestea, deschid uși noi cu perspective, noutăți pe care lumina zilei sau razele unui soare al dimineții nu le poate oferi omului. Sunt unii care își fac un obicei din a scrie pe la crăpatul zorilor. Ei bine, eu ca mulți alții, scriu nopțile. Mă rog, vorba vine. Uneori am tendința să spicuiesc și să plasez câteva vorbe și în decursul serii, ca să frăgezesc noaptea ce va urma. Știu..știu. Veșnica și monotona expresie medicală că somnul este un factor important și odată perturbat, greu poate fi readus pe făgașul normal. Știu și sunt familiarizat cu ele, dar și cu rugămințile mamei, tatălui și mai nou, ale prietenei mele. Din cauza faptului că sunt un catâr la propriu dar și la figurat (sunt în zodia Taurului, deci se explică de ce), încă stau nopțile și scriu. Proiectul insomniilor este o încercare, un eseu pe care eu l-am început acum câțiva ani în urmă, am strâns materiale însumând versuri, scurte pasaje de proză, eseistică, pagini de jurnale și nu în ultimul rând, câteva desene și câteva corespondențe imaginare sau nu. În gând și sper că în scurt timp și în suflet, voi lansa o carte cu titlul Insomnii incomode, o primă încercare care nu pot spune că va fii întru totul literară. Nicidecum. Scriu ca să mă cunosc și de ce nu, să vă cunosc. Am realizat acest blog în speranța de a insufla cititorilor sau viitorilor mei cititori, avizați sau neexperimentați, savurosul gust al încercărilor de comuniune între pix și foaie. Scriu, nu doar pentru mine, ci și pentru voi. Scriu despre iubire, prietenie, curaj, armonie, istorie, dar nu m-aș rezuma doar aici.

Vivat! Crescat! Floreat!