Dure(roase) sentimente

Vorbea cineva la un moment dat íntr-o carte, despre o pereche de sâni. Dar eu continui să-ți spun că nu am vrut niciodată să mă îndrăgostesc de perechea ta de sâni, nici de fundul tău ferm şi bombat. Am vrut să mă îndrăgostesc pe zi ce trece tot mai mult, de tine.
Şi am ales să mă îndrăgostesc de tine, neglijând toate zâmbetele şi surâsurile lumii, nebăgând în seamă sânii plimbăreți şi fundurile mereu în deplasare din jurul meu. Cel mai important e că inima s-a conectat cu sinapsele creierului şi prin ele, au început să circule într-un drum dus-întors diverse sentimente, diverşi fluturi ce au ajuns până în stomac.
Şi de aici zic că despărțirile sunt dure. Sunt dureroase pentru că sunt durere, amestecată cu bucățile înjumătățite ale unui suflet ros de sentimente neîmpărtăşite. Ele dor, ca dorul... Iar dorul pompează aceste trăiri electrizante prin sinapse cât şi pe fluturi, direct în stomac. Şi uite cum începe să-mi fie dor de tine...
La Biologie, unii am învățat despre toate procesele care se petrec înlăuntrul nostru. Mai sus ți-am arătat cum se formează dorul în interiorul unui om, că formarea lui este ca un proces anatomic asemeni îngrădirii unor celule pline de sentimente...într-un suflet bântuit de despărțire.
...şi uite de ce, despărţirea e dure(roasă)...

"Te-am înşelat! Mi-a plăcut s-o fac!"

Cui nu i-ar plăcea să înşele? Vai de steaua celor care nu au înşelat vreodată. Adică vreau să zic aşa ceva: cum să nu înşeli în secolul XXI? Băi, măcar din rațiune să înşeli, dacă nu din frenezie sau plăcere. Faza asta cu înşelatul e ca atunci când alegi o prăjitură în loc de tort: tot e dulce, te lingi pe degete de dulceața ce-ți rămâne pe buze şi atât. Ce tot atâta tam-tam cu înşelatul? Ce e rău în a mai schimba şi tu o dată macazul? Iar mai apoi să ai conştiința încărcată... Ce-i aia? Ce e resentimentul? Ce e acest termen pe care oamenii nu-l cunosc? Ce mai neologism...Înşeli şi după eşti trecut în istoria cuceririlor amoroase şi poate cine ştie, îi dai ceață lui Casanova.
Uneori e bine să te pui în pielea celui care înşeală, întrucât el înşeală din plăcere. Păi normal că din plăcere, că nu din neplăcere! Ar fi fost chiar culmea... Mă bucur cā ai reuşit asta. Dar acum te rog altceva:
Aşa cum te poți pune în pielea acestuia, aşa bine te poți pune în pielea acelei fete înşelate în cele mai multe cazuri; încă n-am atins targetul de a auzi de băiat-iubit înşelat, dar lumea îți rezervă multe surprize. Oare ce suflet incinerat poate deveni aceasta? Oare ce inimă rătăcită, dar şi cu ce suflet mongol? Înşelatul dā dependență, dar supune sufletul şi la mongolism. Şi când ai un suflet mongol, nu-ți mai trebuie nimic...e totul angajat într-o putrezire continuă. Lepra e mic copil pe lângă descompunerea inimii. Şi ştiu că în final, ți-a plăcut să înşeli, să mā vezi pe mine în ea sau în el, să mă uiți, să-mi neglijezi mâinile calde ce te purtau cu atâta dor şi să-ți închizi telefonul şi sufletul preț de douā ore în care te-ai mongolizat.
Şi tu şi pe mine...

Tu eşti eu sunt tu

Poate te-ai întrebat de multe ori dacă tu eşti pentru mine. Şi poate uneori, nu ți-am spus nimic de teama de a nu păta tăcerea dintre noi. Şi totuşi, am spus cuvinte. Chiar dacă am tăcut şi pe buzele mele nu ai zărit cuvinte, eu am spus lucruri pe care nu le-ai crede. Şi aşa vreau să-mi construiesc o casă în copac ştii... precum fac copiii...şi vreau să mă ascund în ea, de frică să nu murdăresc tăcerea dintre noi. M-am gândit că ocazional ar trebui să mai cobor să se mai hrănească tălpile din cernoziomul pământului, în ciuda faptului că tac. Uite că tac, dar totuşi cobor pe scara ce duce spre Cerul meu. Şi acesta este un moment oportun să-ți spun cã te cer pe cerul meu-o vorbă din popor- şi dacă vrei să vii, eu am să tac şi doar am să te privesc în limita infinitului meu disponibil. Şi am să vreau să te urmăresc cu privirea, până când ai să doreşti să cobori cu paşi mărunți pe cerul meu, cu paşi mărunți să te apleci puțin peste sufletul meu şi să vezi cum cernoziomul îmi creşte adrenalina şi setea de tine. Şi e o sete pe care nu-mi doresc să o potolesc, cu toate că pământul e constituit din multe mări şi oceane. Cred că nici cel mai mare ocean nu ar putea opri setea sângerândă de tine.
Şi în cazul în care nu ştiai, eu am tăcut în tot acest timp...

Fotbalistu' vs Suporteru'

Aseară s-a desfăşurat meciul sufletelor: România-Albania. Toți am fost cu sufletul la gură pentru un scor favorabil românilor...şi când zic români, mă refer şi la "acele 11 bombe de pe teren"-parafrazându-i pe unii- dar şi la suporterii de foc continuu şi la cei de acasă. Fiecare cu mic cu mare, a privit pe marele sau micul ecran, sau chiar şi la radio acest meci de suflet, acest meci istoric dacă putem spune aşa. Meciul ca meciul cu acei comentatori sportivi care mai că încercau să însuflețească speranța românilor şi deveneau la un moment dat enervanți de stăpâni pe ei, dar şi ulteriorii comentatori de pe rețele de socializare. Până la urmă, fiecare ajunge să aibă dreptate în felul său, şi mai nimeni nu poate sā fie contestat pentru o presupunere/vorbă vis-a-vis de acest meci copios. După cum vă ziceam: meciul ca meciul, dar reacțiile de după au fost parcă mai fierbinți decât meciul propriu-zis. Mai ales răspunsul lui Anghel Iordănescu față de întrebarea următoare:" Ce o să faceți acum, domnule A. Iordănescu?" Şi răspunsul: "Am să merg ín concediu!" Eu vă ínțeleg, ínțeleg pe toată lumea în final, dar totuşi nu-mi explic prezența dvs. aici. Poate orgoliul nu v-a lăsat sā părăsiți cel de-al 100 lea meci din cariera dvs.? Mă rog...asta e altā mâncare de peşte.
Strigătoare la Cer reacția dvs...Nu meritați nici o statuie, dacā stau să mă gándesc mai concret la Hagi. În cele din urmă, România nu a trecut mai departe...dar poate la un alt viitor campionat, soarta o să țină cu naționala noastră...Şi dacă asta nu se va întâmpla, să vă țineți şi voi de ea să o schimbați.
P.S: Într-o altă țară europeană, albanezii au ieşit în stradă şi fiecare român care era prezent pe străzile acelea, primeau multe semne obscene din partea acestora. Mă rog... Istoria a fost necruțătoare cu ei şi tocmai acum s-au cam răzbunat...

Cum a supravieţuit mitul

Probabil toți am auzit despre vestitele anime-uri japoneze de tipul: Naruto, Bleach, Death Note şi altele. În continuare m-am gândit să dedic o postare întreagă, felului în care anime-urile pe care le îndrăgim ne influențează modul de viaţă şi sunt părtaşe la câteva dintre alegerile omului modern. În primul rând, eu cred că toate anime-uri ( şi acum referindu-ne doar la Naruto) au în sufletul lor, un sâmbure de adevăr, că pornesc de la un fundament real, fie chiar de la o credință a societăților primitive. Este culmea...dar eu cred că şi mitul este un adevăr. Nu un adevăr propriu-zis, dar coroborând dintr-un fapt real, al unui popor respectiv. În al doilea rând, am impresia că mitul s-a reîncarcanat, schimbându-şi forma cu adăugirile şi ştersăturile ulterioare, dar sensul rămânând acelaşi indiferent de cauze, conjuncturi şi consecințe. Mitul s-a revitalizat, a supravieţuit până în timpurile moderne, dar sensul acestuia nu mai este atât de important pentru om, precum era acum mii de ani în urmă. Între timp, mitul şi-a schimbat forma după cum spuneam, dar sensul a rāmas acelaşi. De ce am repetat asta? Voiam să-l compar cu omul. Omul şi-a schimbat şi forma, dar şi sensul vieții. Mitul a rămas fidel cauzei sale de a reprezenta un simbol al unei civilizații, însă omul s-a dovedit a fi un înşelător al propriului destin. În al treilea rând, anime-ul respectiv este dedicat tuturor celor care doresc sā păşească într-o altă lume ( de la 15 ani pe puțin la 106 ) în care curajul, voința sunt moduri prin care personajul îşi poate atinge obiectivul. Chiar dacă personajele nu au corespondent în realitate, ne-au influențat viața datorită modului prin care au privit-o. Iar lumea Naruto sau a anime-urilor în general, este şi o să rãmână o alternativă la lumea pe care o ştim...

Unde te grăbeşti viață?

Sunt fete pe lumea asta care strălucesc, care emană culori de tot felul, culori ale curcubeului, dar doar una ți-ar pune capac definitiv. Oricât de mult ne-am strădui să căutăm asemănări între fetele pe care le ştim, tot una va fi Alfa şi Omega pentru sufletul nostru. Dintre milioanele de zâmbete ale acestei planete, un singur surâs va fi cu adevărat fatal pentru totdeauna. Nu e nevoie să umbli după mai multe iepuroaice, fiindcă s-ar putea să te trezeşti din visare, din insomnie şi să realizezi că nu ai prins niciuna. Multe opere din literatura românească ne arată că e bine să ne mulțumim cu puțin. Există o diferență mare între a te mulțumi cu puțin şi situația de a te limita doar la cineva. În prima situație, intervine discernământul, creierul şi inima, dar în a doua situație, nu mai intervine nimic şi devii un simplu limitat. Trebuie să ne mulţumim cu zâmbetul pe care íl surprindem în focul unui Iad în care trăim împreună zilnic (şi când spun împreună, mă refer la absolut toți oamenii de pe planeta aceasta), în nişte dimineți reci ori dogoritoare de vară. Nu trebuie să uităm că zâmbetul pentru care noi ne dăm şi sufletul, ne va fii sprijin atunci când o să avem nevoie şi nici măcar nu ne vom aştepta să-l întâlnim. Pe lângă asta, trebuie să avem răbdare şi să trăim clipa ca şi când ar fi ultima, pentru că timpul care a dispărut în spatele nostru nu o să se mai întoarcă. De aceea, nu trebuie sā mai alergăm, nu mai trebuie să fugim după alte zâmbete aruncate pe ici colo, după fata morgana pe care nicicánd nu o vom atinge... Păcat că suntem într-o cursă continuă pentru a ne prinde propria viață şi să o luăm înainte, fiindcă alergând sau mergând, tot în acelaşi moment şi loc ajungem toți...

Despre...alte mitologii

N-am să stau să vă vorbesc acum despre mitologie clasică, mitologie greacă, mitologie romană şi mitologii universale... Am să vreau să discut cu voi pe suportul unor mitologii ale secolului XXI şi nu numai... V-aş vorbi de la bun început de mitul iubirii imposibile. Fiecare dintre noi poate să înnobileze persoana de lângă el cu o anumită alură de importanță, având capacitatea de a o zeifica. Într-o oarecare măsură, situația de a vedea doar o singură persoană pe care o poți iubi nespus de mult, neglijându-le pe celelalte este un lucru benefic pentru amândoi. Dar în acelaşi timp, şi un aspect rău dacă ajungi să depinzi de ea... Nu-mi prea place să vă vorbesc deapre eşec, despre rateu în dragoste şi amăgire în iubire, dar tocmai aceste încercări îi separă pe adevărații învingători de actori. Că aşa cum bine ştim, actorul încearcă să intre în pielea personajului respectiv, face eforturi mari să semene leid cu el, deci nu mai este el. Încearcă să fie altceva. Unii reuşesc, alții nu. Tocmai ideea de a încerca să iubeşti te face învingător, fiindcă ai ajuns într-un moment în care ai dat piept cu momentele generatoare de depresie ale societății şi tinerimii moderne. Astfel de momente te încoronează ca pe un învingător. Trebuie să înveți şi să pierzi...câştigând. Persoanele care nu aud sau nu văd sau au o infirmitate, câştigă pe o altă parte. Riscând pentru a pierde, riscăm pentru că dorim şi să câştigăm. În ambele cazuri, noi facem ceva şi câştigăm sau pierdem... Dar totuşi am încercat, fiindcă zarurile au fost aruncate!

N-am învățat să trăim nici în XXI

A trecut mult de când nu am mai scris. De când nu mi-am dat întâlnire cu veşnicul pix şi mototolita foaie. În tot acest timp, pot spune că am devenit un om împlinit. Şi împlinirea nu se rezumă la un ceas de aur de vreo 24K, la o haină de firma marca Adidas sau mai ştiu eu ce..dar nici nu ar fi rău să devii posesorul unor astfel de bijuterii. Dar înainte de toate, să fim sinceri cu noi înşine: pot toate aceste efemerități să ne satisfacă toate necesitățile zilnice, nevoile omului crescânde? Ba bine că nu. Nicicând nu vor putea să ne tatueze zâmbetul pe buze pentru veşnicie, nu vor putea să ne îmbogățească sufletul, ci mai degrabă îi vor suge seva până când acesta se va usca şi în final, o să dispară. Am trecut printr-un secol XIX clocotitor, printr-un secol XX zbuciumat şi tot nu ne-am învățat lecția pentru a trăi (ceea ce nu este egal cu existența propriu-zisă care poate fi şi a unei ciori, sau a unei furnici) în secolul XXI? La tot aceleaşi mondenități mai sperăm şi într-un timp în care oamenii conştientizează importanța clipei doar atunci când o pierd? Sinucideri, eliberare de sub imperiul agasant al timpului, omoruri la tot pasul, spargeri cât vezi cu ochii, înşelăciuni cât încape, iar tu vrei să rămâi tot imoral? E adevărat că ce face omul, face şi maimuța dar eu cred că am crezut că am trecut de faza aceea în care ne priveam în oglindă strămoşii.. Uitați ce e şi cum stă treaba: sunt conşient că voi fi criticat pentru concepția mea darwinistă, dar un istoric spunea la un moment dat că poți crede în evoluție şi fâră să implici darwinismul. Eh.. lucruri legate de Originea Speciilor, Selecția Naturală, chestiuni incapabile să îşi facă loc în golul timpului pierdut al omului modern.
În ultima vreme, am încercat să-mi creez o lume. Şi uite că mi-a reuşit. Transparența insomniilor mele a dat roade şi am debutat pe scena lirică cu un eseu. Nu vreau să ínşir, fiindcă fiecare dintre noi are propriile sale probleme, nu mai suntem în comunism; suntem doar excrementele unui comunism ascuns după cortină, suntem încă nişte rinoceri care nu-şi văd de propriul suflet, fiindcă ne preocupă țarcul celuilalt.
De existat, existăm toți. De trăit, prea puțini trăiesc.

Cuvinte pentru voi

Din poveştile Şeherezadei, se pot evidenția diferite învățături, mult mai folositoare pentru politicieni, decât pentru publicul larg. Conducătorii ar trebui să mediteze la cele 1001 de nopți şi pe urmă să guverneze țara.

Deseori pasul greşit şi ulterior regretat, se comite doar atunci când suntem trişti.

Şi Dumnezeu greşeşte în unele privințe, dar urmările greşelilor Lui sunt în favoarea celui păgubit. Deci  doar în ochii noştri, el greşeşte.

"Să nu te temi. Eşti printre prieteni!" Afirmația asta este cea mai mincinoasă. Un prieten nu-ți va spune că este "prietenul tău", ci te va lăsa pe tine, singur, să descoperi acest lucru. Ei nu-ți vor impune niciodată în cine să crezi, ci vor fi mereu acolo când vei avea nevoie de cineva.

Un om dispare cu adevărat, doar atunci când este uitat ci nu când pleacă din lume..

Dacă nu simți, nu iubi în glumă pentru că iubirea e capabilă să te răpună în orice moment.

Că vedeți voi, iubirea e o simțire sfântă, fiorul divin ce te acaparează şi te salvează din ghearele neputinței.

Teatrul este un poem al vieții. Ori îl citeşti, ori îl renegi.

Tu că tu

Tu să îmi fii, că eu îți sunt! Sunt cuvinte atât de frumoase, pentru care nu mai e nevoie să măsori dulceața lor cu metrul sau cu rigla. Sunt cuvinte care te înalţă, care sunt precum o briză marină, un vânt răcoritor de dimineața care te duce pe culmile extazului. Mai ales dacă te afli pe o plajă şi simți nisipul arzând sub tălpile tale, sau păşeşti peste culmile înaltei ierbi. Este o noutate să mai auzi, pentru acest timp, astfel de cuvinte atât de suave. Şi de ce spun acest lucru? Fiindcă e greu să mai distingi căldura dintr-o lume atât de înghețată. Îți doreşti să întâlneşti în calea ta, o privire care să te ardă, care să te ducă undeva pe aripile focului, o strângere de mână caldă şi sinceră, o îmbrăţişare pe care nu ai mai fi nevoit să o ceri, ci ai primi-o fără niciun reproş sau troc. Sã aştepți de asemenea, acele buze calde care îşi întipăresc urma pe gurița ta dulce şi să simți cum sângele tău cald vibrează în ADN-ul celuilalt. E o simțire cu adevărat sfântă şi paşnică, acel moment în care te poți regăsi şi-n altcineva, ci nu doar în tine. Altfel spus, tu că tu şi atât...
De ce am mai lungi apropierea dintre noi, când putem să o scurtăm ca şi când am servi amândoi dintr-un bol de paste bolognese şi ne-am apropia buzele? Tu că tu- sentiment liniştitor, răcoritor, mai apoi dogoritor într-o lume aplatizată-n gheață...